Cele mai frumoase poduri din lume!!

5.Qingdao Haiwan (China)

Podul Qingdao Haiwan “made in China”, a fost finalizat in doar patru ani si este cel mai lung pod peste apa din lume, cu o lungime de aproximativ 42 de kilometri. Constructia a fost terminata la sfarsitul anului 2010 si face legatura intre orasul Qingdao(situat in provincia Shandong) si districtul Huangdao.


4. Ponte Vecchio (Florenta)

 Ponte Vecchio (“Podul vechi”) ce traverseaza raul Arno, este un simbol unic prin faptul ca gazduieste o strada, o piata publica si un cartier de locuinte. Podul a fost ridicat in anul 1345, a trecut proba timpului si a supravietuit ca prin minune atacurilor germane din al Doilea Razboi Mondial. De fapt, singurul motiv pentru care podul a ramas in picioare este ca a fost pe placul lui Hitler.

 3.Podul Vasco da Gama (Portugalia)

Vasco Da Gama este cel mai lung pod suspendat din Europa cu o lungime totala de peste 17 kilometri. Acesta traverseaza raul Tagus in apropierea Lisabonei. Podul a fost deschis traficului rutier in 1998 pentru soferii care vor sa evite traficul aglomerat al Lisabonei. Constructia podului a durat doar 18 luni.

2. Henderson Waves (Singapore)
Henderson Waves este un pod care a facut valuri inca din prima zi de la deschidere. Inalt de 36 de metri si lung de 274 metri, constructia este cel mai mare si mai frumos pod pietonal din Singapore. Cu un design unic, serpuit, podul de deasupra orasului Singapore ofera trecatorilor o priveliste care taie rasuflarea.

1.Podul Nemuririi (China) 

Podul Nemuririi are o denumire sugestiva si este printre cele mai vechi poduri din lume. De fapt, nimeni nu stie cum si nici cand s-a format celebrul pod din stanci, dar conform cercetatorilor, acest fenomen a avut loc in epoca de piatra. Podul, compus din trei stanci mari si cateva mai mici, e considerat sacru in cultura locala si este asociat cu nasterea, moartea si renasterea.

Jack Churchill, 1906 -1996

Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit „Fighting Jack Churchill” şi „Mad Jack”, a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: „Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit”.
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană „Will Ye No Come Back Again?”. A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
„Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem”. După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.

 

27 februarie istoricul zilei

– 1938 -a fost promulgată noua Constituție a României

Noua Constituție a României a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.1045 din 27 februarie 1938, semnat de Regele Carol al II-lea și contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, și de 15 membri secretari de stat. Promulgarea Constituției a avut loc în urma Plebiscitului din 24 februarie 1938. Constituția a intrat în vigoare la data promulgării ei (27 februarie 1938).

Constituția din 1938 legiferează instaurarea dictaturii regale și sfîrșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice.

Constituția din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

 

24 februarie, istoricul zilei

– 1856 –

A fost înființată Facultatea de Drept la Iași, Moldova, prima facultate a viitoarei Universităţi din Iaşi
Univesitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi, România, înc sec.XX, prima Universitate din Moldova şi din Româna, preluat de pe emaus.md

La 24 februarie 1856 (7 martie 1856, stil nou) a fost înființată Facultatea de drept la Iași, Moldova, prima facultate din cadrul viitoarei Universități Alexandru Ioan Cuza.

În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova, acesta acordă o atenţie deosebită reorganizării învăţămîntului care se soldează cu activităţi concrete la nivelul celui mediu şi superior. În 1856 la Iaşi, Moldova sunt inaugurate primele facultăţi de Drept şi Filosofie. Un rol important în organizarea învăţămîntului în Moldova l-au avut învăţaţii dascăli ardeleni, Simion Bărnuţiu, August Trebonoi Laurian (Augustin Trifan), Florian Aaron, etc, care au găsit aici, după 1848, o ospitalitate binefăcătoare în condiţiile regimului absolutist din Transilvania.

Simion Bărnuţiu, în 1856, este numit profesor la Facultatea de Drept, unde ţine cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat şi public, de logică şi de psihologie.

– 1938 –

Corneliu Zelea Codreanu decide autodizolvarea partidului legionar Totul pentru Țară

La 24 februarie 1938 Corneliu Zelea Codreanu decide autodizolvarea partidului legionar Totul pentru Țară.

– 1870 –

Se inaugurează oficial Monetăria Statului în România

La 24 februarie 1870 se inaugurează oficial Monetăria Statului în România. Aici se bat primii bani de aur (20 lei) și de argint (1 leu).

 

Regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituții a României

La 20 februarie 1938 regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituții a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale și sfîrșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Noua Constituție a României va fi promulgată la 27 februarie 1938.

Constituția din 1938 încearcă să limiteze individualismul și să dea întîietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartîndu-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critică regimul de partide și concentrează puterile politice în mîna regelui, care dobîndește prerogative deosebit de mari.

Constituția din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Carol II-lea (n.1893 - d.1953), Rege al României
Carol II-lea (n.1893 – d.1953), Rege al României

Miscarea legionara din romania

Legiunea Arhanghelului Mihail, numită pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie înfiinţată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, ca o legiune paramilitară teroristă de orientare naţionalistă-fascistă, creată după modelul organizaţiilor naziste SA şi SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit şi antimasonic.

În anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu a decis să fondeze o formă de partid politic, o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de Fier, ca umbrelă politică cu intenţia să cuprindă şi alte partide sau grupări, indiferent de adversităţile politice, şi menită să lupte împotriva expansiunii comunismului din URSS. Garda de Fier nu a avut program politic oficial. În cuvintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, „ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe.

Membrii ML purtau uniforme asemănătoare cu cele militare, de culoare verde, ca simbol al reînnoirii, de unde şi denumirea cămăşile verzi, şi se salutau folosind salutul fascist (reactualizarea mussoliniană, apoi nazistă a salutului roman). Principalul simbol al mişcării a fost crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare ca simbol al martiriului, denumitǎ „crucea arhanghelului Mihail”.

Specificul ML faţă de alte mişcări fasciste ori fascistoide europene, cu care a avut în comun recurgerea la terorism, violenţă şi asasinat politic, consta în importanţa pe care o acorda religiei creştine ordodoxe. Majoritatea susţinătorilor mişcării erau studenţi şi ţărani. Cu Zelea Codreanu ca lider carismatic, Legiunea s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o utilizare bună a spectacolului. Prin marşuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii cu caracter obştesc în zonele rurale, Legiunea îşi făcea cunoscută filosofia, care includea anticomunismul, antisemitismul, antiliberalismul, antiparlamentarismul şi se prezenta ca alternativă la celelalte partide, dispreţuite ca formaţiuni politice corupte şi clientelare.

Aidoma altor mişcări europene fascistoide contemporane, ML era antisemită şi susţinea teza existenţei unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creştine”, care ar fi luat forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolşevismul, războiul civil din Spania. Din punctul de vedere al membrilor mişcării, scopul acestor idei ar fi fost subminarea societăţii şi a naţiunii.

La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion Gheorghe Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.

În alegerile din 1937, Legiunea a fost al treilea partid după Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5% din sufragii. Regele Carol al II-lea, care se opunea legionarilor, i-a ţinut în afara guvernului până la aducerea la putere a generalului Ion Antonescu, la 5 septembrie 1940.
Codreanu a fost arestat, închis în aprilie 1938 şi în luna noiembrie a aceluiaşi an, în timpul înscenării unei încercări de evadare, împreună cu un număr de legionari, a fost ucis de jandarmi (strangulat).În martie 1939, Armand Călinescu a format un guvern nou. La 21 septembrie 1939 a fost asasinat în Bucureşti de un comando de legionari, potrivit declaraţiilor legionare, ca act de răzbunare pentru moartea lui Codreanu.
România a fost obligată să cedeze teritorii în urma pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939. Pe baza acestui aranjament germano-sovietic, URSS a transmis un ultimatum României cerând cedarea imediată a Basarabiei, Bucovinei şi Herţei. La 4 septembrie 1940, sub presiunea opiniei publice (marea demonstraţie de la Bucureşti manipulată de agitatori legionari), regele Carol al II-lea l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu, aflat în domiciliu forţat la o mănăstire, cu condiţia să formeze un guvern de uniune naţională. Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu, formând un guvern al aşa-zisului „statului naţional legionar”. Partidele politice istorice au refuzat să participe oficial la guvernare alături de legionari (la procesul său, în 1946, Antonescu a declarat că guvernul de uniune naţională nu a fost creat din cauza „poltroneriei” liderilor politici).
A doua zi după formarea guvernului, Antonescu a cerut şi a obţinut anularea constituţiei şi a Parlamentului, apoi, printr-un puci reuşit, l-a forţat pe Carol al II-lea al României să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai (17 ani).

Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure şi jaful organizat al avutului minorităţii evreieşti, însoţit de arestări samavolnice, schingiuiri şi asasinate şi a început o campanie de asasinate politice a altor cetăţeni români, neevrei. Asasinatele legionare au afectat circa 2/3 români şi 1/3 evrei, dar, comparativ cu procentul evreilor din totalul populaţiei române, legionarii au ucis circa 20 de evrei la fiecare neevreu. Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, în care au fost ucişi peste o sută de evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi mutilaţi. Carnajul de la abator a fost negat de autori negaţionişti ca înscenare pusă la cale de Eugen Cristescu – şeful Serviciului Secret în timpul guvernării Antonescu.
64 foşti demnitari români au fost asasinaţi de Poliţia Legionară în penitenciarul de la Jilava, iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost torturaţi şi asasinaţi fără să fi fost arestaţi. Deoarece printre asasinaţii la Jilava se găseau şi adversari ai lui Antonescu (Mihail Moruzov ş.a.) şi deşi a fost informat despre ceea ce se pregătea (de Cristescu ş. a.), Antonescu a preferat să închidă ochii, pentru ca ulterior să declanşeze procesul legionarilor participanţi la masacru. De menţionat că în subsolul peniteciarului erau numeroşi deţinuţi comunişti, aflaţi şi ei în arest preventiv, dar care nu au fost afectaţi de comandoul legionar.

În ianuarie 1941, Horia Sima şi legionarii au declanşat o lovitură de stat, un război civil, împotriva lui Antonescu şi a armatei române. Antonescu a reuşit să învingă în trei zile rebeliunea legionară, Legiunea fiind înlăturată de la guvernare. Hitler l-a sprijinit pe Antonescu, de la care se aştepta să atragă şi să conducă România în războiul antisovietic, păstrându-i pe legionari ca pe o contrapondere, ca pe o ameninţare menită să-i asigure fidelitatea conducătorului. Horia Sima şi alţi fruntaşi legionari s-au refugiat în Germania (unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock, având însă o libertate de mişcare relativă).

“Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.”
(Parintele Iustin Parvu)

              Proiect realizat de:

Grigorescu Stefan
Soltanescu Dragos

02 Februarie evenimente importante

1942: Impasul german

În 1942, a fost lansată o ofensivă către Caucaz pentru ocuparea câmpurilor petroliere şi pentru cucerirea oraşului Stalingrad. Asediul Stalingradului s-a întins pe durata mai multor luni, cu numeroase lupte de stradă, care au provocat pierderi uriaşe de vieţi omeneşti de ambele părţi. În timpul nopţii, forţele sovietice erau aprovizionate de pe malul stâng al râului Volga, iar Wehrmachtul s-a împotmolit într-o luptă de uzură, mai ales după ce Armata a VI-a de tancuri a fost scoasă din dispozitivul din faţa oraşului şi a fost trimisă să lupte în Caucaz. În noiembrie, o puternică ofensivă a încercuit armatele germane în raionul Stalingradului, armate care s-au predat în cele din urmă, în frunte cu mareşalul Friedrich Paulus.
Ca urmare a luptelor de la Stalingrad, oraşul a fost complet distrus, numărul victimelor din rândurile militarilor şi civililor a fost uriaş, Armata a VI-a germană a Wehrmachtului’ a încetat să mai existe, alături de germani căzând în prizonierat şi militarii unităţilor româneşti, italiene şi ungare. Ca urmare a înfrângerii de la Stalingrad, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels a ţinut vestitul său discurs de la Palatul Sporturilor în care cerea germanilor să se mobilizeze pentru războiul total.

Participarea României în cadrul Bătăliei de la Stalingrad

Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga ca să oprească aprovizionările ruseşti pe fluviu şi să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz.

La începutul lunii august 1942, Grupul de Armate „A” a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „B” a început atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate „B” şi, pînă la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Române era prezenţa pe malul de sud al Donului a trei capete de pod ruseşti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare şi foarte periculos. De la intrarea în dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punîndu-se la dispoziţie aviaţie, tancuri şi artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operaţie şi nici un atac cu forţe mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana şi-a plasat toate forţele în linia întîi, rămînînd fără nici o rezervă, pe un front care era de doua ori mai lung decît puteau acoperi, normal, trupele române. Primise, în schimb promisiunea că i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele două armate române au fost puse într-o stare de inferioritate faţă de un inamic înzestrat cu puternice şi moderne mijloace de luptă. Ele erau lipsite de armament antitanc pe măsura tancurilor ruseşti. Cel care exista era la nivelul Primului Război Mondial, iar infanteria nu dispunea decît de sticle cu benzină şi şomoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.

Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniţie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte puţina iar cererile la germani nu au fost onorate. În sectorul Armatei 4 fîşiile diviziilor erau mari (25-40 km), în rezervă existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane ruşii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.

În ziua de 19 noiembrie, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusa a început din doua capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua direcţii între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pînă în seara de 19 noiembrie, pe lîngă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane. Pînă la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.

Începînd cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe aceasta din urma spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele încercuind Armata a 6-a Germană.

Corpul 1 armata română (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost încercuite. De asemenea Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lunii decembrie 1942.

Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.

La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.

Înfrîngerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu au vrut să lupte şi s-au facut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavînd armamentul necesar pentru a riposta. Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Maresalul roman „trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice…, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură„. Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german şi „serviciile aduse cauzei comune de către România„.

Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia „ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice”, iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: „Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă„.

Bilanţul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor „oricum şi oriunde„, folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.

După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.

Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.

În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliți să se retragă din suburbii în centrul orașului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi, Pitomnik și Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului și la încetarea evacuării răniților și bolnavilor. Din acest moment, germanii au început, practic, să moară de foame. Muniția a ajuns pe sfârșite. Totuși, au continuat să reziste cu încăpățânare, în parte și pentru că mulți credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. În schimb, sovieticii au fost suprinși de numărul mare de militari pe care-i încercuiseră și au trebuit să-și întărească pozițiile ca să strângă încercuirea și să câștige teritoriu. Din nou, a reizbucnit războiul sângeros urban, de această dată, germanii fiind cei împinși către malurile Volgăi.

Hitler l-a înaintat în grad pe Paulus, făcându-l Generalfeldmarschall pe 30 ianuarie 1943. Cum nici un Mareșal de Câmp german nu a fost vreodată luat prizonier, Hitler și-a închipuit că Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus și Statul său Major au fost încercuiți în clădirea unui fost magazin universal, mareșalul s-a predat. Resturile forțelor germane din Stalingrad s-au predat pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani, înfometați și extenuați au fost luați prizonieri. Spre marea încântare a sovieticilor, printre aceștia se aflau și 22 de generali.

Numai 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de război au mai supraviețuit detenției în Uniunea Sovietică și s-au mai întors acasă. Deși erau slăbiți de boli, foame și lipsa de îngrijire medicală, cei mai mulți dintre ei au fost trimiși în lagăre de muncă de pe tot întinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai mulți au murit de foame și de extenuare. Câțiva ofițeri de frunte au fost duși la Moscova în scopuri propagandistice. Câțiva dintre ei, printre care și Paulus, au semnat o declarație anti-Hitler care să fie difuzată trupelor germane. Generalul Walter von Seydlitz-Kurzbach s-a oferit să formeze o armată antihitleristă dintre supraviețuitorii Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord. Ultimii supraviețuitori au fost repatriați în 1955.

Publicului german nu i s-a adus la cunoștință în mod oficial nimic despre dezastru decât la sfârșitul lui ianuarie 1943, deși rapoartele optimiste despre lupte încetaseră în media germană în săptămânile de dinaintea anunțului. Nu era prima înfrângere germană, dar dezastrul de la Stalingrad a fost de o magnitudine nemaiîntâlnită până în zilele noastre. Pe 18 februarie, Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a ținut faimosul discurs de la Sportpalast din Berlin, îndemnându-i pe germani să accepte războiul total, care cerea mobilizarea tuturor resurselor umane și materiale ale Germaniei.

Din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi într-o singură bătalie. A durat 199 de zile. Pierderile în rândurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni. Printre aceștia, 400.000 de germani, 200.000 de mii de români, 130.000 de italieni și 120.000 de unguri. Mai mult de 40.000 de civili sovietici au murit în oraș și în suburbii. Numărul de civili uciși în zonele din raionul înconjurător nu a putut fi estimat.